Viața românilor în Anglia: Contabila

Mulți bani am mai pierdut, din neștiință, încăpățânare sau prostie.

 Odată începută viața în Anglia, am avut scuza că „nu știam”.

Iar când nu știi, ai două variante: ori înveți de la alții, care știu, ori pe propria piele.

Pielicica mea e tăbăcită de învățături.

Spre exemplu, chiria, bat-o soarele s-o bată, că tare m-a mai necăjit.

Sunt unii proprietari, sau „subproprietari”, (ăștia-s mai răi), care-ți spun din start: chiria se plătește la săptămână. Tu zici: păi nu-i mai simplu să vă plătesc la lună, pe data de 1, să zicem, tot o dată? Oricum am dat și avans, sunt acoperit.

Nu, dom’le, asta e regula, ca să nu fie nici un fel de probleme! Tot aceeși bani sunt, numai ca așa se cere aici, la săptămână.

Ba află Ioane că nu-s aceeași bani.

O săptămână are 7 zile. Patru săptămâni, cum știi tu că are o luna, fac 28 de zile. Când ai prins două luni consecutive cu 31 de zile, de exemplu, iaca mai ai de plătit o săpămână în plus. Gazda știe matematică și își freacă mânuțele pe sub plapumă. Că dacă are cinci-șase de-al de mine, se adună bănuți frumoși într-un an.

Mi-am facut un abonament la telefon.

Printr-o firmă din asta intermediară.

Aveam 2 giga amărâți de internet, care mi se consumau când mi-era lumea mai dragă. Le-am zis: dom’le, dați-mi mai mult net, vreau măcar 5 giga. Cum să nu? Vă costă 18 lire în plus lunar. Prea mult pentru buzunar sărac.

Am stat așa câteva luni, făceam de fiecare dată extracost, până m-am trezit și am sunat direct la operatorul cu care mă băgaseră. Scurt și la obiect, ăia mi-au dat 10 giga de net, cu doar 6 lire în plus.

Și cu transferul de bani acasă, că tot suntem pe un blog găzduit de o companie care se ocupă cu așa ceva.

Câte comisioane nesimțite și câtă hârțogăraie și coduri de securitate, și buletine și probleme de sistem, că stați, că numele mamei dumneavoastră a fost scris greșit, n-am mai servit, până să aud de serviciul ăsta, cu o liră.

Dar una bună a fost acum un an. Era luna aprilie, perioada „facerii taxelor” și românimea care bagă pe self employed, ca mine, își făcea calcule și planuri cât să ceară. De obicei, îmi completez taxele singur, că mare șmecherie nu-i. Dar pentru că lucrasem mixt, și employee, și self employed, și aveam nevoie să ies „spot on”, perfect, la virgulă, cum zice englezul, am început să mă interesez de un contabil bun.

Du-te la ăla, mi-a scos 3 mii anul trecut!

Du-te la aia, e măritată cu un englez, știe toate șmecheriile!

Numai că eu nu voiam șmecherii, aveam nevoie de un contabil care să așeze lucrurile în perfectă ordine. Și, într-o zi, apare o sugestie de nerefuzat: du-te la doamna asta, e foarte buna contabilă și e pocăită!

Ho-paaa…

O sun pe doamna. Sigur că da, se poate și în weekend, vă aștept sâmbăta la ora 11.

Frumos, domnule, profesional.

La 11 fără zece, împreună cu soția, eram în fața casei doamnei contabile.

Un jeep frumos afară, cu un pește și alte hieroglife ale dreptei credințe pe portbagaj, ca la oameni cumpătați și muncitori. Sunăm la ușă, ne deschide o tinerică toată un zâmbet și ne invită înăuntru.

Înăuntru, să vezi drăcie: duduiau manelele așa frumos, de am scos telefonul să văd dacă n-am greșit adresa.

N-o greșisem. Doamna contabilă stătea tolănită pe o canapea, cu laptopul în față și doi clienți, alt cuplu de români, pocnindu-și degetele de emoția așteptării.

„Da, tu ai de luat puțin, vreo 200 de lire, iar el n-are de luat nimic. Vă costă 80 de lire.”

Bine că măcar n-avem de dat, a zis tinerelul la sfârșit, amărât, și i-a întins banii. Doamna contabila a luat banii, i-a aruncat într-un colț al canapelei, lângă alți bani și ne-a invitat să ne prelucreze și pe noi.

În timp ce ne prelucra, pe frumosul fond de manele din casă, a apărut un țânc de vreo 2-3 anișori, cu un tub de alifie medicală în mână, din care se chinuia să sugă și nu reușea.

Doamna contabilă bifa și debifa căsuțe, scria numele angajatorilor și sumele în sistem, iar eu mă uitam, încercând să fur meserie. Ce să furi, că totul era mură-n gură?

Așa că înghițeam în sec.

„În perioada asta de aici am fost cu un cod de taxare de urgență, cum arată și payslipurile”.

„Da, se rezolvă, dar asta se plătește separat”.

„Pai nu face sistemul automat reglajele, când calculează finalul?”

Doamna contabilă n-a mai spus nimic, a mai bifat și debifat de câteva ori și la urmă ne-a anunțat sec: 180 de lire vă costă.

Mă lămurisem între timp cum e cu pocăința, am dat banii, i-a aruncat lângă ceilalți, în colțul canapelei și ne-am despărțit. Pe drum mi-am dat seama că fusesem atât de prost, încât nu cerusem măcar o dovadă, un invoice pe banii dați.

Ne-am oprit în fața gării, ne-am facut o cruce mare și ne-am jurat că nu mai călcăm la contabili acasă.

Și așa mi-am mai tăbăcit pielea oleacă.